Despre puterea miraculoasă a recunoștinței
„În fiecare dintre noi există o scânteie. Dacă dorești, o poți numi scânteie divină. Cert este că ea există și că ne poate lumina calea către vindecare. Nu există boli incurabile. Există doar oameni incurabili.” (Bernie Siegel, doctor în medicină)
Puterea benefică a recunoștinței este recunoscută științific
Există nenumărate studii medicale care atestă faptul că gândurile, sentimentele, convingerile și atitudinile ne pot modifica la modul real fiziologia corpului.
De exemplu, Robert Emmons, profesor de psihologie la Universitatea din California, a studiat relația dintre recunoștință și sănătatea mentală și fizică. În anul 2003, acesta a condus o serie de studii și a ajuns la concluzia că persoanele care țineau săptămânal un jurnal în care notau lucrurile pentru care erau recunoscători erau în general mult mai fericiți decât cele cărora li s-a cerut să-și noteze doar plângerile și nemulțumirile.
Cercetători și medici au ajuns deopotrivă la concluzia că singurătatea, pesimismul, mânia, depresia sau anxietatea cauzează boli ale trupului, în timp ce iubirea, recunoștința, expresia autentică de sine și iertarea declanșează procese de autovindecare, care uneori declanșează chiar vindecări miraculoase sau remisii spontane ale unor boli.
Recunoștința atrage efecte pozitive în viața noastră
Putem transforma recunoștința, un sentiment în aparență atât de simplu, într-un instrument menit să ne aducă tot mai multe oportunități și beneficii.
Dacă vrem să avem parte de mai multe lucruri în viață, este necesar să ne concentrăm asupra a ceva care este deja bun și pozitiv, în loc să ne concentrăm asupra dificultăților sau obstacolelor. Acest fapt va amplifica binele și va atrage automat și mai mult bine. Recunoștința, exersată în mod constant, poate fi un mijloc de a ne deschide sufletul către fericire.
O poveste reală despre vindecare prin practicarea recunoștinței
“Era o dimineață uscată și frumoasă de martie. Morris s-a dus la hangarul avionului său, a deschis ușa și și-a pregătit aparatul Cessna 172 pentru un zbor de plăcere – un zbor care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna.
După o verificare atentă înaintea zborului, roțile s-au desprins de sol, iar Morris s-a înălțat ca un vultur. Peisajul de sub el îi tăia răsuflarea – râuri și văi de torenți, copaci, câmpuri și vastul Ocean Atlantic, ascuns uscatului de frumoase bariere de insule.
După ce a zburat circa o oră, Morris s-a îndreptat spre casă. În timp ce se pregătea să aterizeze, a redus viteza până la 75 de mile pe oră, deoarece pista de aterizare era scurtă. Era deasupra liniilor electrice de înaltă și joasă tensiune pe care toate avioanele le evită la coborâre.
Deodată, fără nici un semn de avertizare, motorul a pierdut din putere. Avionul Cessna a început să cadă, s-a lovit de firele de înaltă tensiune, a fost aruncat spre sol, izbindu-se mai întâi cu botul și apoi răsturnându-se. Următorul lucru de care își amintește Morris a fost grămada de metal deformat care fusese cândva avionul său, în timp ce paramedicii îi descarcerau corpul dintre fiare.
Ambulanța l-a dus la spital exact la timp pentru a-I salva viața. În vreme ce medicii roiau în jurul său, familiei I se dădeau vești sumbre.
Gâtul lui Morris era fracturat la prima și la a doua vertebră cervicală, iar măduva spinării era strivită. Nu mai avea reflexul înghițirii și nu mai putea să bea apă ori să mănânce. Diafragma era grav afectată, prin urmare nu mai putea să respire. Aproape fiecare os al feței și al craniului era rupt. Intestinele, vezica urinară și rinichii nu funcționau. Nervii care controlau bătăile inimii, respirația și presiunea sanguină erau afectați. Aproape fiecare mușchi al corpului era rănit și nu avea control voluntar asupra niciunui mușchi, cu excepția pleoapelor. Morris putea să clipească. Mult timp, asta a fost singura lui formă de comunicare cu lumea exterioară: clipea o dată pentru a spune da și de două ori pentru a spune nu.
Singura speranță pe care i-o dădeau medicii era că s-ar putea să stea într-o zi într-un scaun rulant pentru handicapați și să clipească.
Într-o zi, când s-a trezit și ochii săi au întâlnit lumina soarelui, Morris și-a amintit că, indiferent prin ce trecuse, era o binecuvântare până și faptul că era viu și vedea soarele.
În fiecare dimineață după aceea, Morris își începea ziua făcând o listă cu lucrurile pentru care era recunoscător. El mulțumea pentru multele binecuvântări de care avusese parte, chiar în mijlocul chinurilor sale. Era un ritual puternic și eliberator, care i-a dat puterea să facă față și să depășească o serie de provocări cu care se confrunta. Cu aceste lucruri în gând, Morris a început să-și facă un plan de vindecare. În fiecare zi, se ruga la Dumnezeu să-I dea tăria și curajul de care avea nevoie pentru lupta aspră și îndelungată. Și în fiecare rugăciune, el îi mulțumea lui Dumnezeu pentru că îi salvase viața.
Morris a încercat apoi să respire singur. A făcut sute de respirații profunde cu un dispozitiv de respirat, chiar dacă fiecare respirație îi provoca dureri cumplite. Într-o noapte, rugăciunile sale au fost ascultate. Făcuse 300 de respirații și se odihnea. Deodată, a început să respire complet neasistat. Medicii au constatat că ăși refăcuse mușchii abdominali suficient de mult pentru a înlocui diafragma. Până atunci nu se mai întâmplase așa ceva!
Următorul obiectiv era să vorbească. După sute de ore de terapia vorbirii, Morris a învățat, în sfârșit să spună două cuvinte: “nu” și “mama”. Apoi, alte cuvinte și în cele din urmă, propoziții.
A treia provocare majoră era să mănânce singur, fără a folosi vreun aparat. A atins acest obiectiv – cu o bucurie incredibilă, știind că reușise să se hrănească singur.
Provocarea finală – cea mai ambițioasă – era să meargă. Atunci când Morris le-a spus că plănuia să părăsească spitalul pe propriile picioare, medicii au râs. Fără să se descurajeze, Morris a început terapia cu disperare. A aranjat cu personalul de serviciu să fie trezit la ora 5.30, ca să poată ajunge la terapie pe la 7.30, cu o oră și jumătate înainte de a sosi oricine altcineva. Personalul îl ajuta să se sprijine de barele paralele și Morris lupta să se ridice. A lucrat zi de zi și în mod miraculos, Morris a ieșit din spital pe propriile picioare.” (Extras din cartea “Puterea autovindecării”, autor Dr. Fabrizio Mancini)
Recunoștința este cheia către o viață împlinită și fericită
Povestea uimitoare și profund emoționantă a acestei vindecări ne reamintește că un factor cheie în lupta cu problemele noastre este să trecem în revistă tot ce este mai bun viața noastră, înălțându-ne astfel deasupra negativității sau pesimismului.
Practicarea zilnică a recunoștinței poate să ajute enorm la vindecarea trupului și a sufletului. Putem acorda câteva minute în fiecare zi, dimineața la trezire sau seara înainte de culcare pentru a ne gândi la toate lucrurile, persoanele, bunurile, talentele și capacitățile pentru care suntem profund recunoscători.
Dacă un om care putea doar să clipească a avut atâta recunoștință în inima pentru a mulțumi pentru tot, noi, cei care avem în această clipă infinit mai mult, ar trebui să reflectăm la tot ceea ce este în acest moment în viața noastră și să fim cu adevărat recunoscători.
Sursă: Sănătate cu Dr. Cătălin Luca
