Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

 Jurnalul fericirii este o adevărată nestemată a literaturii românești, cum rar ne este dat să citim, scrisă de un om pentru care suferința pe care a îndurat-o în închisorile comuniste a însemnat trezirea la viață, la simțuri, găsirea credinței, aflarea lui Hristos, și nicidecum abrutizare și deznădejde. Nicolae Steindhardt a privit închisoarea ca pe o nouă șansă la viață, ca pe un loc al fericirii și al revelației creștine. Cartea lui Nicolae Steindhardt, Jurnalul fericirii, nu seamănă cu o carte de memorii, deoarece evenimentele nu se întâmplă într-o ordine cronologică, ci accentul cade mai ales pe interpretarea anumitor evenimente din viața în închisoare. Credința și manifestarea acesteia în închisoare sunt strâns legate de suferință și de iubirea aproapelui, iar fericirea lui Steindhardt se referă exact la momentul în care el însuși și-a recăpătat libertatea, paradoxal, în închisoare. Cele mai frumoase pagini din carte sunt acelea care descriu botezul autorului, făcut, ce-i drept, cam în grabă, cu apă sălcie și viermănoasă dar cu o însemnătate mare, dar și paginile în care autorul descrie atât de frumos însemnătatea lui Iisus Hristos în viața fiecăruia dintre noi.

 Cartea Jurnalul fericirii este testamentul unui evreu devenit creștin adevărat și transformat radical din punct de vedere spiritual.