Egoismul este iubirea autentică de care am uitat cu toții
Frumoasa noastră civilizație umană cu toată societatea în frunte ne-a învățat de-a lungul anilor cum să trăim o viață fericită. Sau poate că nu? Știi și tu probabil că în viața asta trebuie să fii bun cu semenii, să-i ajutăm la nevoie, dar dacă se poate și când nu au nevoie. Să purtăm grija celor din jur. Și absolut tot ce facem să facem pentru ceilalți. Dacă facem pentru noi atunci suntem egoiști. Iar acest lucru așa este, cel puțin parțial. Dar pe de o parte nu este așa, deoarece ni s-a zis mereu să ne iubim semenii ca pe noi înșine. Dar cum să mă iubesc pe mine dacă nu fac nimic pentru mine, dacă port mai degrabă grija altora și nu a mea. De unde începe egoismul și până unde ține iubirea autentică de care aparent omenirea a cam uitat?
Să vezi de viața ta este egoism?
Dacă luăm doar perspectiva din care ceilalți sunt excluși și pe deasupra îi mai și călcăm în picioare doar ca nouă să ne fie bine, atunci putem spune că da. Dar din perspectiva faptului că îți vezi de viața ta în primul rând, dar îți pasă și de ceilalți oameni, deja răspunsul este nu. Egoismul este interpretat un pic greșit. Și spun asta pentru că omenirea a ajuns la nivelul unde cele mai mari suferințe sunt cauzate de faptul că avem inima închisă.
Este o regulă foarte importantă care spune așa:” Nu poți oferi altuia ceea ce nici ție nu ți-ai oferit.” Ce semnifică asta? Doar un singur lucru, și anume că nu poți dărui nimănui nimic cu drag atâta timp cât nici ție nu ți-ai oferit acel ceva. Indiferent că este vorba de un act caritabil, indiferent că este vorba de a fi aproape de cineva în momentele grele sau cel mai important să oferi iubire. Și toate astea în mod necondiționat, fără ca să te irite la un moment dat că nu primești înapoi ceea ce ai dat. Fără să ai nici cea mai mică așteptare ca să ți se returneze ceea ce ai oferit.
Dacă oferi ceva și te aștepți ca să primești înapoi ceva în schimb atunci ești pe calea egoismului. Iar dacă te aștepți să fii răsplătit pentru faptele tale bune, mai bine nu oferi nimic nimănui, deoarece altfel vei suferi. Și vei suferi pentru că nu vei primi în schimb nimic. Ar fi ideal ca să-ți oferi ție în primul rând de toate ca să poți oferi orice în mod necondiționat.
Dar iubirea pare să fie egoism
Iubirea autentică pare să fie egoism, cel puțin după vechile credințe cu care mulți dintre oameni au fost crescuți și învățați. Adu-ți aminte că:” Nu poți iubi pe nimeni în mod necondiționat cât timp nu te iubești pe tine în mod necondiționat.” La fel:” Nu poți nici să ierți în mod necondiționat pe nimeni până nu te ierți pe tine în primul rând.” Poți să oferi omenirii în mod necondiționat doar ceea ce ți-ai permis ție în primul rând și fără vreo așteptare.
Totul pare că ar începe cu iubirea de sine. Dar atenție, asta nu înseamnă că ceilalți nu sunt importanți, din contră. Cu cât te iubești pe tine însuți mai mult și mai necondiționat cu atât o să-ți pese mai mult de ceilalți. Dar nu mai presus de tine. Cum este și pasajul biblic:” Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.” Știi ce spune asta inclusiv și biblia pentru că pe nimeni nu poți iubi mai presus decât pe tine însuți. Pentru că nu poți. Pentru că tu ești cel care contează cel mai mult. Și așa cum te respecți pe tine, vei putea respecta și pe ceilalți. Nu mai mult și nu mai puțin.
Cum ajungi la dăruirea necondiționată?
Foarte simplu, te pui frumos și începi să lucrezi la interiorul tău. Începi prin a conștientiza și înțelege că nu ești nici mai prejos și nici mai presus de restul lumii. În momentul în care vei înțelege profunzimea faptului că tu nu trebuie să fii mai bun ca ceilalți, nu vei mai încerca să concurezi cu nimeni. Ci încet, încet vei accepta că fiecare are nivelul său de evoluție. Și singura persoană cu care vei concura vreodată vei fi doar tu. Vei dori din tot sufletul ca în fiecare zi să devii o variantă mai bună a zilei anterioare. Vei dori să fi un om mai bun, nu pentru că așa se zice ci pentru că vei simți asta, vei confrunta asta și vei trăi asta.
Acceptarea de sine este unul din cei mai importanți pași. Până nu te accepți așa cum ești tu cu adevărat, nu te vei putea iubi cu adevărat. Și evident că nici pe semenii tăi nu îi vei putea accepta și mai ales nu îi vei iubi cu adevărat.
După ce te accepți pe tine, vei începe să te iubești pe tine așa cum ești cu toate defectele și slăbiciunile tale. Și vei realiza că slăbiciunile tale, de fapt nu sunt slăbiciuni, ci cele mai mari daruri, cu ajutorul căreia îți modelezi identitatea. Deoarece în realitate nu există slăbiciuni, doar mintea crede că sunt slăbiciuni.
După toate aceste conștientizări te vei iubi atât de mult încât îți vei permite mult mai multe experiențe de viață și mult mai bogate în trăiri. Suferința va dispărea deoarece vei înțelege lucrurile la un alt nivel, iar percepția ta asupra suferinței va fi diferită. Orice senzație aparent dureroasă o vei lua ca pe o experiență din care poți învăța ceva. Orice eșec te va ridica, chiar dacă unii o să-ți spună că ai picat destul de rău. Tu vei avea puterea să te ridici la nesfârșit și să dai maximul din inimă și sufletul tău.
Și cum rămâne cu ceilalți?
Pe ceilalți oameni îi vei ajuta cu tot ce poți și le vei fi alături în limita posibilităților tale. Îi vei ajuta pe toți care vor cere, să se ridice și ei, deoarece vei înțelege că în acel moment poate tu ești singurul care îi poate ajuta. Și vei avea grijă de toți apropiații tăi, dar fără ca ei să fie mai importanți sau mai puțin importanți ca tine. Vei vedea lumea ca fiind egală cu tine și pe tine ca fiind egală cu lumea. Nu vei avea dorințe de afirmare deoarece vei înțelege desăvârșitul “eu sunt”.
Oricine orice ar zice iubirea autentică poate semăna cu egoismul, dar asta numai pentru că așa am fost educați. Iar această educație a societății în care trăim a fost necesară ca să observăm ce nu suntem. Și în momentul în care vei afla ce nu ești, vei știi ceea ce ești cu adevărat.
Deschide-ți inima fără jenă, iubește-te pe tine în primul rând, oferă-ți ție totul ca apoi să poți oferi omenirii în mod necondiționat tot ce îți stă în putință.